Tuesday, June 07, 2005

raditionalism si modernism in cultura romana(Cristina G.)

Traditionalism si modernism in cultura romana
Istoria culturii romana ca o istorie a vietii intelectuale
Exista o "cearta a anticilor si modernilor in cultura romana"?

Charles Maurras a afirmat: "adevaratele lupte literare , bine conduse,se muta totdeauna in politica" .In curentele de idei social-politicul ocupa locuri importante. Socialul, Isoria, politica coplesesc Literarul , il asediaza, determinand modificari de structura.. Hocke a identificat " straturile de tensiune ale istoriei". Aceasta incordata tensiune istorica angajeaza fortele exponentiale a doua straturi: vechiul si innoirea. Aceasta disputa este infruntarea dintre traditionalism si modernitate.Disputa dintre fortele frenatorii care doreau mentinerea vechilor stari de fapt intr-un deceniu sau altul si fortele aspirand spre innoirea structurilor marcheaza confruntarea care ne da cheia de intelegere a deceniului al treilea,un deceniu de tranzitie. In centrul de interes a ramas numai aceasta relatie de factori antitetici (traditionalism si modernitate) care e numitorul comun al deceniului sau ideea sa de forta.Preponderenta a capatat traditionalismul, adica nu dimensiunea necesar cenzurativa a innoirilor, ci aceea potrivnica , obstinat conservative. Dupa Ion Pillat ,"in 1927, a actionat cu precadere nu traditia vie , ci aceea mortifianta si obstinate refractara , adica traditionalismul, un factor primejdios de frana".
Conceptul de modernitate e o alta expresie pentru innoire sau pentru evolutie echilibrata.. Nu modernismul exclusivist , care ignora traditia (incetatenit de Lovinescu) ci modernitatea e alteritatea la traditionalism , pentru ca propunea o cale posibila si necesara a evolutiei.Numai modernitatea e alternative eficient valabila la traditionalismul osificat.In planul socio-politic-economic si filosofic , traditionalismul s-a distins ca o orientare hotarat potrivnica oricar acte evolutive , optand decisive pentru mentinerea structurilor existente , condamnand efortul industrial , blamand democratismul de tip parlamentar si extaziand irationalismul.Cum exponentii modernitatii au dat solutii affirmative la tot ceea ce traditionalismul nega indaratnic , se poate spune ca in acest plan atat de cuprinzator si adesea diferentiat -,raporturile dintre cei doi termini sunt divergente si chiar antinomice.
Neosemanatorismul postbelic si gandirismul configurat abia in anii 1926-1929 au constituit blocul compact al traditionalismului ,cel dintai propunand pur si simplu reanimarea anacronicului samanatorism si cel de-al doilea ,reducerea etnosului la ortodoxism. Totusi, cele doua grupari nu au impartasit acelasi punct de vedere, avand fiecare dintre cele doua un ascendant asupra celeilalte.
"Arta nu se reduce la ideatia ei, ci e o substanta transfigurata estetic. Fiind o intrupare a traditiei vii si nu a traditionalismului obstinat , opera unor artisti precum Blaga, Pillat, Adrian Maniu, Voiculescu, Gib Mihaiescu, atesta totusi si valori ale modernitatii. Dupa Zigu Ornea ("Traditionalism si modernitate in deceniul al treilea"), modernitatea nu e apanajul exclusiv al operei scriitorilor din cercul "Sburatorului". Aceasta dimensiune o gasim mai bine instalata in opera marilor poeti din constelatia "Gandirii". Moderni sunt deopotriva mari poeti ai "Gandirii", cei de la "Sburatorul"(Ion Barbu, Camil Petrescu, Camil Baltazar) , cei de la revistele avangardiste (Ion Vinea, B.Fundoianu, Ilarie Voronca) , Philippide de la "Viata romaneasca " ,independentii : Arghezii , Rebreanu si Bacovia.; dupa cum motive ale traditionalitatii dezvolta deopotriva poetii "Gandirii" ,Arghezii si avangardisti mai sus amintiti.
In viata poporului roman , orizontul traditionalist constituie o functie permanenta. Prin insasi natural or, satele sunt formele sociale cele mai creatoare si pastratoare ale traditiei. Au existat insa istorici culturali care au afirmat ca ramanerea in ortodoxism ne-a tinut culturaliceste pe loc si ca de fapt ea este vinovata de o anumita atitudine refractara pe care am fi avut-o in decursul vremii fata de formele si manifestarile spiritului apusean. Ramane de vazut daca, intr-adevar, a existat sau nu o atitudine refractara. Cert este ca , in toate sau in aproape toate momentele cruciale ale evolutiei noastre moderne am tinut seama de formele perfectionate si inovatoare ale culturii apusene. Una dintre ratiunile ramanerii noastre in ortodoxcism a fost aplecarea noastra spre traditionalism. Gasim implicatii ale orizontului traditionalist si in actiunile culturale ale poporului roman. In opera cronicsarilor moldoveni , in tematica folosita de scriitorii generatiei eroice din prima jumatate a secolului XIX –lea , in curentul traditionalist intemeiat de Kogalniceanu ,in filosofia reprezentata de "Junimea", in conceptia nationalista a lui Eminescu ,in lupta dusa impotriva exagerarilor latiniste in materfie de limba ,in curentul semanatorist ,etc.in toate acestea , orizontul traditionalist a fost manifest ,nu numai ca un element de cadru sau de culoare , ci ca un element centrat constitutive. De asemeni,merita amintit faptul ca, in cultura noastra moderna, cel mai aprig si mai sustinut proces la care ne-a fost dat sa asistam a fost procesul intentat operei revolutionare a sec.al XIX-lea , pe motiv ca acesta a ignorat sau ca a distrus forme si institutii de seama ale traditiei romanesti. In acest process , de cele mai multe ori, castigul moral a fost de partea traditionalistilor. Orizontul traditionalist reprezinta , in judecata si in sensibilitatea romaneasca , o categorie necesara, cu ajutorul careia acestea au putut sa-si exprime punctul lor de vedere intr-un mod ferm si autentic.
De fapt, orientarea traditionalista se sprijina pe un substrat sufletesc. Prelungita in cultura, adica adusa in situatia sa aiba contururi si motivari sistematice ,ea devine atitudine istorica. Tradirionalismul, ca atitudine spirituala in general ,este orientat numai spre trecut. Este un fapt notoriu ,un fapt care rezulta din toate manifestarile spirituale ale poporului nostru , ca viata si cultura romaneasca cunosc, practica si se sprijina de aproape pe atitudinea istorica. Majoritatea luptelor politice si culturale date de romani ,au avut , in alcatuirea si in motivarea lor de baza ,sensuri si premise istorice. In manifestarile de viata ale poporului nostru gasim o vie si frecventa implicatie culturala. Intreaga actiune a sec al XIX-lea ,atat in aspectele ei revolutionare ,cat si conservatoare ,s-a intemeiat pe elemente cu caracter cultural. Cultura romaneasca , in adevaratul ei inteles ,nu inseamna traducerea in limba autohtona numai a unor fapte si valori din afara , ci in primul rand, o cunoastere si o interpretare constiincioasa a formelor ei dinauntru.
Intreg criticismul sec al XIX-lea ,si in mare masura si al secolului de fata ,s-a indreptat impotriva faptului ca renasterea noastra moderna o imitat in mod exagerat formele culturii apusene,lasand o umbra, sau pe alocuri nesocotindu-le cu totul, elementele culturii si ale civilizatiei autohtone.
Diferitele atitudini traditionaliste ale culturii noastre moderne se contrazic intre ele. Tabela de valori necesara pentru o doctrina traditionalista ferma se afla in stare de provizorat. Trecutul nostrum numara multe implicatii straine,care nun e apartin si nu ne reprezinta ,cu toate ca prezenta lor este frecventa . Anume :implicatii bizantine, slavone, turcesti, grecesti, unguresti, etc. Din primele clipe ale renasterii noastre moderne si pana in present, problema etnicului a figurat in mod permanent pe ordinea de zi a straduintelor noastre culturale.
Momentul de varf al disputei dintre traditionalism si modernism a fost perioada 1924-1926. Atmosfera ideologicala dominanta a timpului desemneaza doi adversari: Eugen Lovinescu si Garabet I braileanu. Combatantii principali au fost tineri din generatia afirmata dupa razboi ( Crainic , Seicaru, Ralea, Vianu, E.Filotti, Teodorescu-Braniste, Aderca, Cezar Petrescu) si s-a desfasurat mai ales in reviste noi aparute din initiative acestor tineri ( "Gandirea", "Hiena", "Cuvantul liber", "Miscarea literara", "Cetatea literara" ) flancati indeaproape sau avand in frunte personalitati din vechea generatie ( Lovinescu, Ibraileanu, Radulescu –Motru) care au intervenit si ele,darn u in prim plan,in publicatiile lor ( "Viata romaneasca", "Ideea europeana", etc.).Disputa nu a izbucnit din senin, ea avea o istorie care data de cativa ani buni. Apoi apare , in octombrie 1924, primul volum din "Istoria civilizatiei" de Lovinescu;al doilea apare in ianuarie –februarie 1925 iar al treilea in octombrie-noiembrie 1925.Datorita curajuluui abordarii si tratarii chestiunii lucrarea lui Lovinescu isca o mare infruntare la care participa alaturi de Ibraileanu , Radulescu –Motru si tineri aparuti in viata cultural –literara. Patru capitole din lucrarea "Burghezia romaneasca"din 1926 , a lui Zeletin , sunt favorabile innoirilor de structura in civilizatia romaneasca .
Ca in orice epoca de inceput , dezbaterile erau forte incinse.Ibraileanu a intretinut o ascutita polemica cu Lovinescu pe marginea "Istoriei civilizatiei". Greul bataliei il duce Ibraileanu, ajutat uneori de Ralea , si cu participarea lui I.C .Filitti si D.V.Barnoshi,care au pretins in revista de la Iasi ca teze importante ale cartii lui Lovinescu au fost imprumutate nemarturisit din studiile lor anterioare. Ibraileanu dorea ca Lovinescu sa recunoasca faptul ca teorema sociologica principala a cartii (sincronismul) fusese expusa mai inainte de el in "Spiritul critic" din 1909 si de Gherea in "Neiobagia ‘ din 1909. Sigur ca in toiul polemicii au aparut sechele ale apusului poporanism sau reflexe ale taranismului postbelic pe care Lovinescu a reusit sa le exploateze in raspunsurile sale. Si , cat de uimitor apropiati erau , in problemele de baza ale chestiunii culturale a timpului , Lovinescu si Ibraileanu. Adversarii erau, de fapt , aliati. Unul dintre "combatanti " surprinde atmosfera ideologica dominanta a timpului.
" Avem si noi,in fine, "querelles des anciens et des modernes." Mai multe publicatii traditionaliste cer din nou arta clara, clasica. Altele vor arta romaneasca ,autentica, inspirata de veleitatile si posibilitatile nationale. Cateva denunta inspiratiile moderniste romanesti ca imprumutate din sfortarile care se fac in lumea germana , La München ori la Viena. Cezar Petrescu scrie in 1925 :" Procesul cel mare al anului a fost cel dintre traditionalism si europeism. S-a spus autohtonism, semanatorism, poporanism, taranism, traditionalism pe de o parte ,-europeism, neobonjurism si unele curente excentrice apuse in arta si literature, pe de alta ."Procesul "anului 1925 are precedente de prin 1921 si vafi continuat in 1926-1927. "Procesul" nu s-a circumscris, in sfera culturala , ci a inglobat si cadrele de baza , ale economiei si vietii sociale .
Substanta confruntarii a fost asigurata de calitatea intelectuala a combatantilor.Confruntarea aceasta avea sa cunoasca si aportul tinerii generatii, a carei seriozitate nu era mai prejos decat a "batranilor". O polemica cu ecou in constiinta publica este aeea care se coboara de la inaltimea publicatiilor de specialitate in revistele culturale si literare, cu conditia expresa, desigur, de a se mentine la o altitudine intelectuala convenabila. Dilema in aceasta confruntare era veche: " adoptam calea innoirii pe toate planurile sau ne mentinem in cadrele unor structuri traditionaliste? "
Cat despre raporturile dintre traditionalism si modernitate in viata literaturii ,aici apare o chestiune complexa. "Specificul national" ocupa un loc central in infruntarea dintre cele doua concepte ( orientari ), de vreme ce traditionalismul avea ca argument ,adesea principal, zestrea specificitatii care, socotita imobila, s-ar opune innoirii.Aceasta pretentie este exagerata.. Stim bine ca modernitatea nu exclude ,ci presupune traditia iar traditionalitatea –de pilda in poezie-s-a conciliat perfect cu modernitatea expresiva. Dar in acest deceniu hotarator mentorii orientarii traditionalismului utilizau formula etnica ca element cheie in actele lor demonstrative ,determinandu-i pe adeptii de frunte ai modernitatii sa polemizeze cu acest punct de vedere restrictive , si sa propuna interpretari mai adecvate.
Nu exista problema mai pasionanta in istoria culturii noastre ca aceea a specificului national. Au fost , in istoria noastra culturala ,curente de idei care au pastrat la mare prêt principiile traditiei ,dar in planul generlal au militia pentru innoire si modernitate,fiind ostile traditionalismului. Pasoptismul si poporanismul sunt in acest sens exemple cu totul edificatoare. Semanatorismul a confundat traditia cu traditionalismul fiind ostil innoirii si remarcandu-se printr-o constanta atitudine conservatoare.
In anii imediat postbelici unele cercuri literare considerau ca vechile imperative pot si trebuie sa fie abandonate. Se intrevedea o renastere totala care nu putea ocoli literatura. Semanatorismul si poporanismul , cara dominasera viata literara pana la 1916 ,trebuiau abandonate in favoarea unei innoiri totale. Se cautau cu infrigurare caile innoirii care, evident, nu puteau fi decretate normative. Davidescu si Densusianu preconizau revitalizarea simbolismului. Lovinescu anunta mereu modernizarea liricii si a poeziei prin citatinizare, avangardistii in jurul "Contemporanului" propuneau abandonarea "revolutionara"a vechilor tipare , iar tinerii poeti din cercul "Gandirii" reau cuceriti de expressionism. Revistele , paginile culturale ale ziarelor faceau loc c precadere acestor preocupari care, atunci .erau ale tuturor scriitorilor si teoreticienilor. Specificul national , ca o categorie estetica , redevine actual. Va indeplinii o functie pivot care delimiteaza gruparile literare. Adeptii modernizarii o considera caduca si o vor abandona. Ibraileanu credea in 1920 ca dupa o asemenea prefacere ca aceea determinate de razboi va urma neconditionat o perioada de stagnare literara. Societatea romaneasca din aceste momente e in stare de nebuloasa.
"Bonjuristi", "semanatoristi", "sincronisti", "protocronisti" etc. sunt nume sub care in decursul istoriei Romaniei regasim doua grupuri1 cu programe politice opuse: traditionalistii, conservatorii, cei care vor sa pastreze Romania neschimbata deoarece considera ca modernizarea ar insemna pierderea identitatii nationale si modernistii, cei care vor sa modernizeze tara pentru ca sunt nesatisfacuti de performantele statului, administratiei si, in general, ale societatii predominant agrare. Traditionalismul este in cel mai bun caz dorinta de a pastra nealterate si de a proteja traditiile acumulate de societate si in cel mai rau caz o forma de sovinism care se bazeaza pe idealizarea trecutului.
Traditionalistii sunt autohtonisti, admiratori neconditionati ai traco-daco-getilor, ai civilizatiei romanesti medievale si ai civilizatiei Rasaritene. O parte dintre ei sunt filorasariteni si formeaza "Partida rusa", cum a fost denumita in secolul al 19-lea, un subgrup in cadrul grupului traditionalist. Modernistii sunt adeptii abandonarii civilizatiei agrare veche de milenii si adoptarii civilizatiei Occidentale, industriala, capitalista, liberala si democratica. Dincolo de pojghita infruntarilor de pe taramul culturii se afla orientarile politice si aliantele Romaniei. Traditionalistii urmareau realizarea unei Romanii autarhice, puternice si nealiniate, ceea ce s-a dovedit a fi o utopie. Traditionalistii filorasariteni aveau in vedere o alianta cu Rusia, aducand drept argumente apropierea geografica, traditiile greco-bizantine comune si faptul ca Rusia era o putere mondiala. Modernistii urmareau o alianta cu Occidentul care, in opinia lor, ne-ar fi garantat independenta ca stat si modernizarea economica si sociala pentru ca, argumentau ei, tarile apusene aveau cel mai performant sistem economic si social.
Conservatoare este atitudinea de acceptare a lucrurilor asa cum sunt; aceasta atitudine este caracteristica societatilor de tip agrar. Modernistii au subliniat rolul progresului ghidat de ratiune in istoria umanitatii. Conservatorii nu se opun progresului per se si nici nu resping complet ratiunea, ci pun accentul pe traditie si credinta religioasa. Esenta conservatorismului este sublinierea traditiei ca sursa de intelepciune care trece dincolo de ceea ce poate fi demonstrat sau chiar statuat in mod explicit. In societate coexista doua tipuri de conservatorism: social si institutional. Conservatorismul social apara valorile traditionale, in special cele religioase si nationale, precum si normele sociale traditionale. In cel mai bun caz, conservatorii sociali sunt sceptici in privinta schimbarii sociale. De multe ori ei se pronunta deschis in favoarea unei interventii in forta a guvernului pentru a preveni schimbarea sociala. Conservatorismul institutional se opune schimbarii rapide in cadrul institutiilor guvernamentale si sociale si acorda intaietate traditiei in fata ideologiei. Conservatorismul institutional este sceptic in privinta planurilor de remodelare a societatii potrivit unui plan ideologic si se manifesta prin opozitia la schimbarile rapide in institutiile guvernamentale si sociale. De regula, conservatorii sociali si institutionali se opun schimbarilor bruste si radicale din societate, indiferent daca schimbarea vine de la dreapta sau de la stanga spectrului politic.
Prima jumatate a secolului al 19-lea a fost marcata de o serie de razboaie si revolutii a caror consecinta a fost elaborarea unor noi idei si doctrine, care au configurat "noua lume". In filozofie, miscarile rationaliste si pozitiviste au stabilit primatul ratiunii si al sistemului. Sinteza acestor idei a pornit de la premisa ca ceea ce este "real" domina asupra a ceea ce este subiectiv. Aceste idei, precum si ideile romantismului si ale revolutiei franceze au fost propagate in Principate de catre boierii care au studiat in Franta si in alte tari occidentale. Primele grupuri care au in program modernizarea tarii prin adoptarea "paradigmei civilizationale"2 (Huntington, 1998) occidentale apar in politica si cultura romana pe la mijlocul secolului al 19-lea. In 1840 este fondata la Iasi "Dacia literara". In Programul prezentat in "Introductia" semnata de M. Kogalniceanu se preciza ca politica va fi evitata si revista va ocupa numai de literatura scrisa de romanii de pretutindeni. Totusi, colaboratorii principali: Vasile Alecsandri, C. Negruzzi, Al. Russo, Gr. Alexandrescu, Al. Donici, C. Stamati s-au implicat in revolutia de la 1848 si in viata politica pre- si post revolutionara ca sustinatori ai curentului modernist. De altfel, evolutia vietii politice si culturale romanesti a dovedit ca majoritatea intelectualilor s-au implicat direct sau indirect in luptele politice, desi unii jura si astazi in mod ipocrit pe "Biblia apolitismului".
Asociatia "Junimea" a fost intemeiata la Iasi in 1863. Revista asociatiei a aparut la 1 martie 1867 sub numele "Convorbiri literare". Printre membrii fondatori se numara Petre. P. Carp, Vasile Pogor, Teodor Rosetti, Iacob Negruzzi si Titu Maiorescu, liderul grupului. Lor li s-a alaturat Mihai Eminescu, protejatul lui Maiorescu, care a oscilat intre traditionalism si modernism moderat. Sub conducerea lui Maiorescu, membrii asociatiei au format in cadrul grupului modernist subgrupul elitist care a formulat un raspuns la problema modernizarii Romaniei pe baza "pozitivismului elitar"3 (Matei, 2004). Prima ciocnire intre cele doua grupuri a avut loc in timpul revolutiei de la 1848, cand revolutia industriala si sociala din Occident si-a facut simtita influenta si in Principate.
Din grupul traditionalistilor au facut parte de-a lungul timpului boieri, aristocrati, scriitori, intelectuali, precum si membrii unor partide si miscari, dintre care s-a detasat Miscarea Legionara prin fanatismul cu care si-a aparat pozitia. La fel de fanatici ca si legionarii, comunistii au fost modernisti pentru ca marxismul este o doctrina de sorginte occidentala, care pune accentul pe dezvoltarea mijloacelor de productie si trecerea de la societatea agrara la cea industriala printr-o politica de industrializare rapida. Din pacate, efectele sociale ale industrializarii au fost limitate si deformate prin inlocuirea sistemului economic capitalist eficient cu sistemul economic socialist falimentar, in plus, trebuie sa adaugam efectele extrem de nocive ale abolirii democratiei parlamentare de tip occidental si instaurarii dictaturii. Perioada ceausismului a fost marcata de schizoidie doctrinara. Ceausescu a fost modernist pentru ca a accelerat trecerea de la societatea agrara la cea industriala si, in acelasi timp, din punct de vedere doctrinar a virat catre traditionalism. Astfel, s-a incercat elaborarea unei doctrine comuniste romanesti - operele lui Marx si Engels au fost inlocuite cu "operele" lui Ceausescu -, de fapt un kitsch ideologic in care se amestecau marxismul cu nationalismul.
Locul traditionalistilor este ocupat astazi de neotraditionalistii care provin din randurile fostilor membri marcanti ai PCR, Securitatii, intelectualitatii comuniste, clerului ortodox si reinviatei Miscari Legionare. Unii dintre ei beneficiaza de logistica si structurile Partidului Romania Mare. Neotraditionalistii vor sa conserve o civilizatie autarhica, semirurala in care jumatate din populatie nu are acces la mijloace de trai decente, apa curenta, ingrijire medicala corespunzatoare si ai carei copii invata in scoli insalubre sub indrumarea unor profesori lipsiti de motivatie. Resursele financiare, materiale si logistica pe care le utilizeaza acest grup pentru a-si impune programul provin din surse publice, economia gri, acumularile din perioada comunista si din strainatate. Subventiile directe si mascate de la bugetul de stat pentru publicarea de carti, reviste si pentru desfasurarea unor actiuni, precum si sponsorizarile de la afaceristii romani si straini legati de grup constituie surse de finantare solide. Nucleul dur al acestui grup a facut uz de toate mijloacele, in primul rand de manipulare si dezinformare, pentru a bloca desprinderea Romaniei de totalitarism. Din subgrupul intelectualilor neotraditionalisti care isi au sorgintea in comunism fac parte: C.V. Tudor, Adrian Paunescu, Dinu Sararu, D. R. Popescu s.a.
Modernistii sunt fragmentati in mai multe subgrupuri: modernistii filorasariteni, moderatii si postmodernistii. Sub presiunea valului integrarii europene, filorasaritenii s-au metamorfozat din traditionalisti in modernisti. Liderii lor si-au dat seama ca mizau pe o carte perdanta, o Romanie legata economic si politic de spatiul estic, si au schimbat din mers orientarea. Ca si in cazul neotraditionalistilor, nucleul dur al grupului este alcatuit din foste varfuri ale PCR, Securitatii, dar si unii intelectuali, unii dintre ei chiar pretuiti in anumite perioade si medii culturale mai largi (Eugen Simion, Razvan Theodorescu, Augustin Buzura s. a.). Resursele financiare, materiale si logistica grupului provin, ca si in cazul neotraditionalistilor, din surse publice, economia gri, acumularile din perioada comunista si din strainatate. Impreuna cu neotraditionalistii, ei s-au opus dupa 1989 modernizarii si democratizarii tarii si sunt principalii raspunzatori pentru intarzierea inscrierii Romaniei pe orbita europeana.
Modernistii moderati sunt cei care doresc integrarea treptata a Romaniei in Occident cu pastrarea specificului local si national. Din randurile lor fac parte o serie de membri ai partidelor de opozitie si intelectuali neagreati de fosta putere comunista. Membrii marcanti ai subgrupului intelectualilor modernisti moderati sunt: Nicolae Manolescu, Ion Caramitru, Mircea Dinescu, Andrei Plesu, Gabriel Liiceanu, Horia Roman Patapievici. Resursele financiare, materiale si logistica grupului provin din surse private, publice si din strainatate. Forta financiara a grupului este mult mai mica decat a grupului filorasaritean care a avut acces nelimitat la resursele publice timp de 10 ani. Grupul modernistilor moderati este sustinut de o serie de intelectuali din exil, cei mai cunoscuti si mai activi fiind Monica Lovinescu, Virgil Ierunca si Paul Goma, care in perioada dictaturii comuniste au avut o pozitie ferm anticomunista si prooccidentala.
In timp ce modernismul, considerat ca o cunoastere autoritativ-rationala este conceput ca punct culminant al Epocii Luminilor, postmodernismul se ocupa de modul in care autoritatea universaliilor monolitice sau metanaratiunilor este subminata prin fragmentare si deconstructie. Postmodernismul incurajeaza perspectivele discontinue, fluide si multiple. Din perspectiva postmoderna, modernitatea a fost o continuare a Epocii Luminilor, o sfortare spre unitate, universalitate, certitudine si adevaruri inalte. Incepand cu mijlocul secolului al 20-lea, societatea a devenit treptat diversa, pluralista si fragmentara. Operele artistilor si filosofilor postmoderni tind sa imbratiseze perspective multiple, eclectism, ironie, ruperea barierelor etc. De multe ori, operele postmoderne favorizeaza materia in dauna spiritului, masina in dauna omului, scriitura in dauna discursului, forma in dauna substantei, suprafata in dauna profunzimii, femininul in dauna masculinului, copia in dauna originalului, localismul in dauna universalismului. Postmodernismul reprezinta si o deziluzie acumulata treptat in ceea ce priveste proiectul neimplinit al Epocii Luminilor, o neincredere in progresul stiintei atat de important pentru gandirea moderna. Lyotard considera ca am platit destul nostalgia Totului si a Unului, a totalitarismului, in speta. Stiinta moderna se raporteaza la marile povestiri, cum sunt dialectica spiritului, hermeneutica sensului, emanciparea subiectului national sau muncitor, acumularea bogatiei (welfare state) pentru a le legitima. Postmoderna, sustine Lyotard este "neincrederea in metapovestiri"In a doua parte a secolului al 20-lea s-au adunat probe suficiente in privinta esecului intreprinderii moderniste si in special in privinta viabilitatii notiunii de progres. Daca modernismul a ajuns la un sfarsit, numele dat acestei noi perioade este postmodernism. Termenul postmodernism este folosit intr-o diversitate ametitoare de moduri. Pentru unii, el inseamna antimodern, pentru altii inseamna revizuirea premiselor moderniste. A fi antimodern inseamna a respinge chiar bazele modernismului, adica doctrina suprematiei ratiunii, notiunea de adevar, credinta in perfectibilitatea omului si ideea ca putem crea o societate mai buna.
Postmodernismul s-a dezvoltat pe doua directii majore: postmodernismul constructivist si deconstructivist; atat unul, cat si celalalt incearca sa elimine orice hotare, sa submineze legitimitatea si sa disloce logica starii moderniste. Postmodernismul constructivist nu respinge modernismul, ci cauta sa-i revizuiasca premisele si conceptele de baza. El incerca sa ofere intuitiilor o noua unitate stiintifica, etica, estetica si religioasa. El nu respinge stiinta ca atare, ci numai acele abordari care permit doar datelor stiintelor naturii sa contribuie la constructia imaginii lumii. Postmodernismul deconstructivist cauta sa depaseasca viziunea moderna asupra lumii si presupozitiile care o sustin prin ceea ce s-ar putea numi o antiviziune asupra lumii. El "deconstruieste" ideile si valorile modernismului pentru a pune in evidenta ceea ce il alcatuieste si arata ca idei moderniste cum sunt "egalitate" si "libertate" nu sunt "naturale" pentru umanitate sau "adevarate" pentru natura umana, ci sunt idealuri, constructii intelectuale.
Intelectualii postmodernisti romani isi au radacinile in "Cenaclul de Luni" condus de Nicolae Manolescu in anii '80. Operele lor se vroiau a fi o replica la literatura oficiala si la cea mutilata estetic prin autocenzura. Dupa caderea dictaturii, ei au infiintat Asociatia Scriitorilor Profesionisti din Romania (ASPRO) ca alternativa la Uniunea Scriitorilor pe care o considerau o relicva a trecutului comunist si au inceput sa atace atat gruparea neotraditionalista, cat si pe cea modernista: Ei sustin modernizarea si occidentalizarea Romaniei, dar doresc ca procesul sa se petreaca cat mai rapid, sa se arda etapele. Postmodernistii (I. B. Lefter, C. Dobrescu, Al. Musina s.a.) nu si-au definit clar optiunea politica si aceasta este una din sursele de conflict cu celelalte grupuri, o alta sursa fiind resursele publice alocate culturii la care au un acces extrem de limitat, deoarece sunt ultimii intrati in scena. De asemenea, ei sunt in plin proces de definire a identitatii si nu este clar daca vor ramane un subgrup in cadrul grupului modernist s-au vor merge pe calea autonomiei. Cu toate ca N. Manolescu (2004) neaga existenta unor grupari cu interese divergente:"… ca sa existe cu adevarat tabere, ar trebui sa existe grupuri majore de interese opuse, nu cred ca exista asa ceva", un membru marcant al gruparii postmoderniste recunoaste existenta unei falii intre modernisti si postmodernisti: "Nici una dintre confruntarile de acest tip n-a fost intamplatoare, toate sunt reprezentative pentru fenomenul amplu la care participa si pe care l-as descrie prin doua opozitii definitorii pentru starea actuala a campului intelectual autohton: tensiunile dintre modernitatea in faza finala si postmodernitatea incipienta; si cele dintre "autoritarismul" culturii elitare si "democratismul" discursurilor pluraliste, care recunosc diversitatea, alteritatea, multiplicitatea lumii de azi." (Lefter, 2004).
Apogeul disputei intre modernisti si postmodernisti a fost atins anul acesta odata cu scandalul decernarii premiilor ASPRO. O serie de reviste de cultura si cotidiene au acordat spatiu acestei dispute semn ca ea este mai mult decat o lupta intre clanuri asa cum crede Alina Mungiu (2004): "Cred ca nu e nici o ideologie la mijloc. Clanurile nu au ideologie… se lupta sa nu existe o piata mare, deschisa, cu criterii de valoare clare, in care, daca unul face ceva exceptional de bun, sa recunoastem cu totii…" Datorita implicatiilor politice ascunse si a bizantinismului, in locul unei dezbateri de idei s-a recurs la atacuri la persoana. Andrei Plesu (2004) a "…descoperit, cu stupoare, cum, impreuna cu cativa nefericiti prieteni, am contribuit in chip toxic la stagnarea culturala a tarii, la prigonirea noilor generatii de intelectuali, la poluarea democratiei autohtone, si la subminarea valorilor modernitatii." In acelasi timp, Gabriel Liiceanu (2004) respinge "…teoria potrivit careia as face parte dintr-un grup bine organizat , care a acaparat, prin abilitati de tip mafiot, parghiile puterii culturale…" Sigur ca nu Plesu si Liiceanu au produs daune culturii si democratiei romane, dar refuzul lor de a recunoaste ca au putere politica si simbolica, ca au interese de grup care intra volens nolens in conflict cu interesele altor grupuri a produs iritare printre postmodernisti, neotraditionalisti si observatorii neimplicati.
Agregarea si articularea de interese sunt evidente pentru orice observator interesat de evolutia campului politic sau cultural autohton. Actorii principali si-au combinat imperativele si au identificat obiective politico-culturale comune pentru fiecare grup sau subgrup. De asemenea, ori de cate ori a fost nevoie ei au trecut la articularea de interese, ca mijloc prin care atitudinile, opiniile si convingerile sunt transformate in imperative exprese pentru o actiune sau non-actiune a grupului. Subgrupurile intelectualilor neotraditionalisti si modernisti se lupta pentru controlul asupra invatamantului superior, cercetarii, Academiei Romane, Ministerului Culturii, Ministerului Educatiei si Uniunii Scriitorilor.
Mircea Eliade insusi observa in 1937 specificitatea ortodoxista a legionarismului fata de nazismul german si fascismul italian: „Daca, dupa cum se spune, nazismul se fundeaza pe Neam si fascismul pe Stat, atunci Miscarea Legiunii are dreptul sa se revendice ca singura mistica crestina in stare sa conduca asezari omenesti". Anume in acest pasaj, Mircea Eliade se refera explicit la functia politica a miscarii legionare, care – cu toate ca se bazeaza pe „mistica crestina" – ar fi „in stare sa conduca asezari omenesti". „sEste vorba det o revolutie crestina – continua Eliade –, o revolutie spirituala, ascetica si barbateasca cum inca n-a cunoscut istoria Europei" (Comentarii la un juramint, Vremea, Nr. 476, 1937). El va relua ideea in decembrie 1937, cu citeva zile inainte de alegeri, cind va raspunde la ancheta ziarului Buna Vestire, De ce cred in biruinta Miscarii Legionare: „In timp ce alte popoare traiesc aceasta revolutie in numele luptei de clasa si al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) ori al rasei (hitlerismul) – Miscarea Legionara s-a nascut sub semnul Arhanghelului Mihail si va birui prin harul dumnezeiesc. De aceea, in timp ce toate revolutiile contemporane sint politice, revolutia legionara este sprituala si crestina." . Este cunoscuta retorica ortodoxista din articolele politice scrise de Eliade in a doua jumatate a anilor ’30. Evident, faptul ca Eliade s-a incapatinat sa vada in Garda de Fier doar o „secta mistica", si nu o „miscare politica", este o imensa greseala (o in-felix culpa). Nu este vorba numai de o gafa a slabului om politic care a fost Mircea Eliade, ci si de o eroare a valorosului istoric al religiilor. Intr-o carte recenta, Sorin Alexandrescu a incercat sa justifice „miopia politica" a lui Mircea Eliade (si a generatiei sale). „Pentru un filozof al religiei – noteaza S. Alexandrescu – este, la urma urmei, «normal» sa vada in primul rind religiosul in politic, cu atit mai mult cind o miscare politica precum Garda sde Fiert a fost evident si o secta religioasa. Este legitim sa ne intrebam daca aspiratiile lui Eliade privind „revolutia crestino-legionara" si retorica sa ortodoxista din publicistica anilor ’30 l-au influentat pe istoricul religiilor in opera sa stiintifica. Cu alte cuvinte, sa ne intrebam daca Mircea Eliade a facut greseala altor exegeti crestini ai fenomenelor religioase, si anume aceea de a intelege si de a comenta religiile lumii dintr-o perspectiva crestina. Raspunsul meu este negativ. Cred ca, in aceasta privinta, Eliade a reusit sa-si pastreze o echidistanta „de ateu".
Cred ca opera stiintifica a lui Mircea Eliade a fost relativ putin infestata de microbul ideologiei de extrema dreapta (citeodata punctual, citeodata implicit; cel mai adesea deloc. In general, nu se pot decela perspective ultranationaliste sau fascizante in opera stiintifica a lui Eliade si nici „ontologii antisemite" (formula lui Dubuisson) in cartile sale de istorie a religiilor. Aceasta concluzie se refera inclusiv la lucrari stiintifice elaborate in perioada critica a angajarii politice a lui M. Eliade, in timpul „climaxului meu legionar" (cum singur l-a denumit). Pe buna dreptate ii reprosam lui Eliade, pe de o parte, optiunea sa prolegionara din anii ’30-’40, precum si derapajele antisemite din publicistica sa din epoca si, pe de alta parte, tacerea sa vinovata de dupa razboi . Dar cred ca trebuie sa constatam si faptul ca, in general, cu unele exceptii, el a avut puterea sa nu faca compromisuri politice in partea cea mai importanta a operei sale, cea de istorie a religiilor.

0 Comments:

Post a Comment

<< Home