Sunday, May 29, 2005

Recenzie- Minima moralia (Anda)

Andrei Plesu- Minima moralia- elemente pentru o etica a intervalului,
editia a III- a, Editura Humanitas, Bucuresti, 2002

-RECENZIE-

Editia intai a acestei lucrari a aparut la Cartea Romaneasca, Bucuresti, 1988, asadar, in plina dictatura ceausista.
Fie, doar prin acest eseu, Andrei Plesu demonstreaza ca este o personalitate de mare valoare a culturii romanesti. Il recomanda si studiile: absolvent al Academiei de Arte Frumoase, cu doctoratul in Istoria artei, sau lector universitar in domeniul arta romaneasca moderna si istoria criticii de arta, apoi, din 1990, profesor la Facultatea de Filosofie a Universitatii Bucuresti. A avut privilegiul extraordinar de a fi in cercul de “tineri alesi” de Constantin Noica, un veritabil “antrenor cultural”, care a avut un rol determinant in evolutia lor. Mentorului sau ii este dedicata cartea: “Daca nu l-as fi cunoscut, n-as fi putut scrie aceasta carte. Daca l-as fi ascultat, n-as fi scris-o.”
Prin eruditie si talent, Andrei Plesu are dreptul si datoria sa prezinte public rodul preocuparilor sale intelectuale. Ne avertizeaza insa de la inceput, in Cateva precautii si lamuriri, ca refuza “cu toata energia, postura stiutorului care detine retete de viata si le poate livra la cerere.” (p.10)
Cartea este structurata in noua capitole, iar fiecare capitol este juditios sintetizat in preambul cu principalele idei- forta care ne previn asupra continutului. Este si acesta un mod inteligent folosit de autor in a-l orienta pe cititorul mai putin familiarizat cu adancimile filosofiei.
Primul capitol intitulat Competenta morala, prilejuieste autorului, ca si pe parcurs de altfel, priceperea autorizata de a patrunde, scormoni, analiza si a prezenta nuantat- intr-o continua raportare la calitatile sau defectele morale- propriile sale rationamente. Astfel, competenta morala este singura pe care nimeni nu si-o contesta, cu toate ca in unele domenii in care ar trebui sa aiba cunostinte, se recunoaste cu nonsalanta incompetenta, ceea ce nu este tocmai magulitor. Judecata si sfatul reprezinta falsa autoritate morala. Ele sunt practicate ca substitut al actului etic, ca modalitate de a refuza sa-ti ajuti semenii, considerand ca suficiente doar vorbele. Daca exista totusi competenta etica reala, cine o intruchipeaza?, se intreaba si ne intreaba autorul. Exista specialisti in etica, avand competenta etica, dar care nu au competenta si autoritate morala, deoarece acestea din urma nu se dobandesc prin lectura. Etica este considerata o “stiinta” oarecum paradoxala, deoarece vizeaza mai mult intelepciunea decat stiinta propriu-zisa. Ea sta sub misterul destinului deoarece surprizele, rasturnarile de situatie, victoria improbabilului, sunt fenomene constiente. Sunt puse in discutie si analizate in continuare alte aspecte precum simtul etic si simtul comun, irelevanta morala a omului ireprosabil si insuficienta morala ca fenomen originar al eticii.
Capitolul se incheie cu un –Adaos- cu titlul Competenta morala, iertare si progres moral. In cateva pagini sfera competentei morale se imbogateste. Perimetrul acesteia este stratificat in patru parti (a, b, c, d). Etica ia fiinta la nivelul c), unde competenta morala propriu-zisa este definita prin constiinta dezorientarii, ca experienta a ratacirii asumate. Sunt aduse in discutie vinovatia morala, iertarea, ca si circumstantele progresului moral. Analiza autorului, exemplar de limpede si rafinata iti deschide perspectiva unor realitati percepute de simturile noastre, dar neintelese pana acum. Este ca si cum ai descrie unui om legat la ochi obiectele din jur pentru ca, mai apoi, sa-l lasi sa vada.
Legea morala este denumirea celui de-al doilea capitol, care incepe cu prezentarea istorica si filosofica a ceea ce se numeste spatiu moral. Chiar si termenul “ethos” din care provine denumirea eticii, inseamna, printre altele, si locuinta. Acesta implica componenta spatiala si arhitecturala a termenului. Autorul manevreaza cu uimitoare si aparenta lejeritate, cu notiuni filosofice si etice, descompune in rationamente problema in spatiul moral si definirea acesteia in diferite circumstante. E analizata- legea morala (aparitie, actiune, efecte), conduita morala, in stransa legatura cu spatiul de locuit.
Individualul ca obiect al legii morale reprezinta o concluzie care a rezultat din dezbatere. Ea ii prilejuieste autorului sa coloreze discursul cu o sintagma sugestiva: “Omul individual e sarea absolutului”. In Adapostire si locuire sunt prezentati cei doi termeni si diferentele mari dintre ei. Pe cand adapostirea reprezinta un dat natural, locuirea implica efortul creator. “Legea morala nu poate fi obtinuta inductiv”, ne va fi demonstrat in paginile urmatoare, printr-o multitudine de exemple.
In finalul capitolului legile sunt personificate; ele prind corp si vorbesc ca niste fiinte aievea si se manifesta printr-un comportament complex si diferentiat, in functie de “partenerul” cu care au de-a face.
Capitolul al treilea, Ordine, libertate, timp, pune in dezbatere subiecte privitoare la lege si model, dimensiunea speculativa a etcii, conceptul ordinii totale, conotatia temporala a ordinii, raul ca hipostaziere a episodului, obsesia si limitele libertatii, judecata morala si problema timpului.
Discursul e abil purtat, incat problematica greoaie pentru neavizati capata sens si itele se descalcesc. Prin cele trei teme fundamentale: a ordinii, a timpului si a libertatii, discursul etic evita pericolul marginalizarii, deoarece intersecteaza decisiv sfera ontologiei fundamentale.
In “excursul” din finalul capitolului, Falstaff si timpul sublunar, ii prilejuieste autorului o analiza psihologica a personajului, in care accentul e pus pe trasaturile morale. Falstaff nu este un personaj solar, fara complexitati si mistere, ci lunar, in care principalele lui atribute sunt noaptea si melancolia; intreaga comportare o dovedeste, chiar si masivitatea lui sau obsesiile legate de scurgerea timpului. El e parabola absoluta a lunii, pe care o intruchipeaza: dulce si amara, adevarata si falsa, viteaza si lasa, si prin definitie, tradatoare.
In Dinamica principiilor neutre (capitolul patru), problema morala pune in discutie tragicul optiunii, drama imediata a vietii in a alege intre absolutismul virtutii si abisul viciului. In realitate insa, totul este relativ, nu exista virtuti pure; sunt doar niste principii neutre, care asteapta sa fie modelate.(“Virtutea e buna administrare a unui principiu neutru.”). Intre pacatele coboratoare (vicii) si pacatele urcatoare (virtuti prost practicate), principiile neutre sunt singurul reper cert. Prelucrate cum trebuie, devin armonie; prost practicate, sunt dezacord, si din ele deriva virtutile sau, dupa caz, viciile.
V. Inteligenta si talent moral: Dezbaterea morala este purtata pe un teritoriu in care aspiratia etica e discutata circumstantial, de aceea se militeaza pentru o etica circumstantiala. Pentru ca virtutea sa devina o realitate pozitiva, e nevoie de adevar trait care sa-ti aduca o mai buna intelegere a lumii, dar nu orice adevar, ci “un adevar al intelectualului adus in inima”. Etica adevarului trait presupune ca virtutile intelectuale se intrepatrund cu virtutile morale. Ar trebui in epoca moderna o reabilitare a virtutilor intelectuale, deoarece intelectualul a devenit din virtute, un soi de pacat. Apoi, este nevoie de talent moral pentru cultivarea virtutilor. Lipsa talentului este suplinita de simtul datoriei, formula de minima rezistenta a faptei morale. De aici rezulta conduita paradoxala a adevaratului sfatuitor. Un bun sfatuitor nu are convingeri normative; el se adapteaza interlocutorului, are talentul de a alege tonul, teza si argumentul pentru a patrunde in intimitatea celuilalt.
Primul excurs isi propune sa dezbata cele doua notiuni: talent si intelepciune. Talentul care nu e orientat spre intelepciune nu este talent adevarat, iar intelepciunea care nu stie sa farmece si sa convinga, nu este nici ea intelepciune adevarata.
Al doilea excurs, Sensul culturii in lumea contemporana, este textul unei conferinte tinuta de Andrei Plesu in 1982, la Lugoj. Este pusa problema culturii si a sensului culturii in lumea contemporana. Incearca sa defineasca evolutia culturii, sa descrie omul de cultura prin raspunsurile date de Constantin Noica, care i-a prezentat patru motive pentru care merita sa faci cultura. Toate reflectiile il determina sa spuna ca umanitatea e o specie a intervalului, iar cultura este cea mai adecvata modalitate de a subzista in conditiile intervalului.
In capitolul Judecata morala si problema destinului (VI) sunt puse in dezbatere noi subiecte la fel de interesante.Este prezentata etica drept o teorie generala a destinului, deoarece “a sta sub destin” este un semn al omenescului. In afara destinului stau animalitatea si zeitatile.
VII. Etica lui Robinson (1)
Singuratatea, ca taram constitutiv al eticii, este chiar principiul ei. Exemplul lui Robinson Crusoe izolat pe insula, ii prilejuieste autorului reflectii diverse. La intrebarile de la inceput, daca singuratatea suspenda tema eticului, sau daca exista o etica a sihastriei se raspunde in continuarea cuprinsului cu formularea unor raspunsuri desprinse din experienta de viata traita de Robinson. Asa intalnim constiinta si ursita, care par sa-i regleze existenta, analizate separat sau in interdependenta, instinctul moral, cainta, recunostinta, ca beneficii morale, cele mai timpurii ale singuratatii. Prin aparitia lui Vineri se recupereaza alteritatea reala cu celalalt, pierduta atata vreme.
VIII.Darul lacrimilor (Etica lui Robinson) (2)
Incercarea singuratatii ii provoaca eroului solitar plansul. Lacrimile il podidesc intr-o evolutie fireasca. Plange cand se compatimeste pentru soarta pe care a avut-o, lacrimile ii curg siroaie, zice el. Cand apar, ca prin miracol, spicele de orz, ochii i s-au umplut de lacrimi deoarece i s-a induiosat inima. Sunt lacrimile mintii cunascatoare si recunoscatoare. Robinson va ajunge sa se poata socoti salvat, sa invete sa planga “cu judecata”. Asta pentru ca “lacrimile sunt curcubeul de dupa potop, prisme cristaline care analizeaza lumina. In numele lor, Robinson se poate intoarce in lume, pentru a o civiliza…”
In continuare, Andrei Plesu analizeaza personajele din piesa Titus Andronicus, de W. Shakespeare. Lacrimile celor care plang au rol de solvent al mineralitatii. Topesc, spala, dar si fertilizeaza. Lacrima are putere precum apa de a stinge “toata vapaia maniei si a iutimii”. Plansul are un aspect racoros, ca si apa, si unul fierbinte, ca focul-dizolva si caleste- pana cand sarea devine cristal.
In ultimul capitol, Minimalism etic, autorul isi motiveaza titlul eseului Minima moralia dintr-o respectuoasa antipatie fata de Aristotel, cu Magna Moralia, zice el, si apoi dintr-o retinere, care-i dovedeste modestia. Considera ca cele scrise fac parte, mai degraba, dintr-o pre-etica ce stimuleaza preocuparile etice. Pune in discutie problema mediocritatii morale si ofera spre dezbatere doua exemple: ipocrizia morala si carenta spontaneitatii morale. Minimalismul etic este inteles ca o analitica a mediocritatii morale, ceea ce si-a propus, si nu problematica marilor catastrofe sau culpe morale de care s-ar ocupa “marea” etica. Ipocrizia morala este considerata maladia cea mai raspandita; un fel de gripa de care nu se moare, dar de care nu se scapa. Ipocritul confunda morala cu discretia, el salveaza aparentele, nu-si regreta relele, isi confectioneaza o poza adecvata pentru fiecare ocazie. La fel se intampla cu spontaneitatea morala. Ni se vorbeste apoi despre actul etic si reactia etica, despre impulsivitate sau lipsa de spontaneitate, despre naivitate.
Alt argument pentru Minima din titlul lucrarii, precizeaza Andrei Plesu, este acela ca “nu e morala unui edificat”. Si incheie: “Minima moralia e o suspinare, o chemare si o negare pentru sanatatea morala care-i lipseste autorului.”

0 Comments:

Post a Comment

<< Home