Sunday, April 03, 2005

istoria televiziunii (Anda)

Istoria televiziunii

Apariţia televiziunii este un fenomen rezultat al unei întregi serii de procese tehnice.
Începuturile sistemului de televiziune au avut ca bază “paradigma” electromecanică. Televiziunea este posibilă datorită unei trăsături specifice sistemului de percepţie uman, numit persistenţa imaginii. Ochii continuă să vadă o imagine pentru încă o fracţiune de secundă, după ce aceasta a dispărut din vedere.
Pentru transmiterea sunetelor şi a imaginilor, televiziunea apelează la un ansamblu de trei tehnici: fotoelectricitatea, analiza imaginii punct cu punct şi linie cu linie şi undele hertziene.

În jurul anilor ’20, apar primele prototipuri ale sistemelor de televizune. Rezultatele acestor încercări se vor constitui în transmiterea la distanţă a unor litere. Dispozitivele utilizau principiul transmiterii fotografiei prin telefon. Perioada ce urmează este marcată de invenţii precum tubul catodic, iconoscopul şi dispozitivul de baleiaj a imaginii. SUA, Anglia, Franţa şi Germania îşi vor intensifica eforturile pentru a pune la punct televiziunea ca nou sistem de difuziune.
Ch. Jenkins şi J. Bird realizează, în anul 1925, prototipurile televiziunii mecanice. În acelaşi an, Bird înfiinţează prima societate de televiziune din lume, Television Limited. Calitatea imaginilor oferite de către paradigma mecanică a televiziunii era însă rudimentară. În acest context se dezvoltă ideea ideea unei variante electronice a televiziunii, susţinută de către Vladimir Zvorykin şi Philo Fransworth. Primul, în 1927, va inventa pentru RCA tubul catodic de recepţie (cinescopul), iar în 1931 tubul analizator al camerei. Pe de altă parte, Fransworth realizează, tot în 1927, prima telecameră electronică şi îmbunătăţeşte sistemul video de la 60 de linii la 400. Începând cu anul 1934, producătorii din domeniul audiovizualului vor acţiona într-un

cadru determinat legislativ. Guvernul va impune ca standard o definiţie minimă de 240 de linii şi 25 de imagini pe secundă.

Anul 1941 poate fi considerat punctul de plecare în dezvoltarea televiziunii în SUA. În ajunul izbucnirii celui de-al doilea război mondial Comisia Federală a Comunicaţiilor (FCC) işi va da acceptul pentru televiziunea de larg consum, legislaţia fiind preluată, în mare măsură, de la radio. Momentul reprezintă transformarea televiziunii în mediu de masă. Reglementarea sistemului tv va însemna adevăratul start în ceea ce va deveni o mare industrie. Numărul staţiilor creşte de la şase sau opt în 1945, la 98 în 1950, iar în cel al receptoarelor , de la 10.000 în 1945, la 4 milioane în 1950, zece ani mai târziu ajungând la cifra de 35 de milioane.

În 1948, FCC a interzis acordarea de noi licenţe pentru staţiile de televiziune- perioadă cunoscută sub numele de îngheţ. Staţiilor care erau deja în funcţiune li s-a permis să-şi continue activitatea. Era însă nevoie de timp pentru a pune la punct detaliile unui plan general, astfel încât să se poată evita cât mai multe probleme atunci când televiziunea avea să atingă un punct maxim de dezvoltare.

Atunci când îngheţarea a încetat, în 1952, s-a primit un mare număr de cereri pentri staţii noi, în zonele din SUA care nu aveseseră semnal. Acceptarea lor a stimulat în mare măsură vânzarea de televizoare, iar curba de adopţie a urcat rapid. Tot în această perioadă, televiziunea prin reţea îşi găseşte un concurent în sistemele Community Antenna Television. Acestea au apărut din cauza receptării slabe a semnalelor emise la staţii aflate uneori la mii de kilometri distanţă. Robert Tarlton va monta o antenă înaltă şi, în schimbul unei taxe lunare, va conecta prin cablu fiecare abonat. În scurt timp ideea a fost preluată, trecându-se şi la recepţionarea şi transmiterea de semnale din alte oraşe, ceea ce însemna o concurenţă neloială pentru staţiile


locale. În anul 1958, factorii de natură economică şi tehnică fac ca televiziunea să se apropie şi de mediul rural.

Din 1960 televiziunea devine un element obişnuit al vieţii cotidiene. Piaţa de desfacere a receptoarelor ajunge la saturaţie, iar numărul staţiilor de
emisie creşte şi el. Trei mari reţele se formează: ABC, NBC, CBS. Trăsătura esenţială a programelor rezidă dintr-un amestec de show-business, publicitate şi multă informaţie, în funcţie de politica reţelei producătoare şi de contractele ei cu agenţii economici şi cu elementele politice. Din 1955, după modelul american, televiziunile din statele europene au trecut şi ele la un sistem concurenţial, care admite existenţa difuzorilor particulari. Retragerea statului are printre urmări apariţia progresivă a unui nou drept. Europenii adoptă formula unei reglementări autonome în momentul în care în SUA încearcă limitarea ei.

În România, primele experienţe de laborator în domeniul transmiterii imaginilor datează din 1928, dar abia în 1937 Facultatea de Stiinţe din Bucureşti realizează o emisiune de televiziune. Întrerupte de război, emisiunile sunt reluate apoi, neregulat, iar în 1955 este dată în funcţiune, în capitală, staţia experimentală de televiziune care va constitui fundamentul Radioteleviziunii Române, prima transmisiune a acesteia petrecându-se pe 31 decembrie 1956.
Comparativ cu presa scrisă, unde toate fostele publicaţii au fost privatizate imedit după decembrie1989, mediul audio-vizual în Romania a fost afectat de apariţia unor posturi private de radio şi televiziune. În prezent, pe piaţa romănească de audio-vizual există mai multe zeci de posturi private de televiziune care tind să se grupeze in concerne gigant de presă. Cele mai bine cotate posturi de televiziune private sunt ProTV si Antena 1, care transmit prin satelit si pot fi receptate prin cablu in toată ţara. Ambele posturi au deschis staţii locale, de asemenea receptabile prin cablu.


Potrivit unui studiu realizat de Centrul European de Jurnalism, peste 80% dintre familiile care locuiesc in Bucureşti beneficiază de cablu TV. De asemenea, sursa menţionată susţine că numărul de abonaţi pentru televiziunea prin cablu în România depăşeste cu 7% cifrele prezentate de Franţa sau Marea Britanie. România are, în prezent, aproximativ 700 de distribuitori de televiziune prin cablu, oferind abonaţilor lor acces la posturi de televiziune din România, Europa şi Statele Unite ale Americii.






Bibliografie:

ü Dorin Popa- Introducere în studiul şi istoria mass- media, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iasi, 2002

ü Melvin L. DeFleur & Sandra Ball- Rokeach- Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iasi, 1999

ü Patrice Flichy- O istorie a comunicării moderne, Editura Polirom, 1999

0 Comments:

Post a Comment

<< Home