Tuesday, March 29, 2005

istoria radioului (Anda)

Istoria radioului


Corporaţii mari se luptau pentru obţinerea drepturilor de patentare. Candidaţi rivali concurau pe aceleaşi frecvenţe până când guvernul federal a trebuit să intervină cu forme de control specifice acestui mediu. Radioul se afla în competiţie cu ziarele pentru dreptul de a transmite ştirile. Agenţiile de publicitate se aflau în conflict cu autorităţile ale căror reglementări interziceau pretenţiile false şi reclama mincinoasă.
Toate aceste conflicte au influenţat dezvoltarea radioului ca mijloc de comunicare, iar caracteristicile de astăzi au fost modelate tocmai prin soluţionarea conflictelor.


Primii paşi…
În jurul anului 1890 pe piaţă se găseau trei dispozitive capabile să înregistreze şi să reproducă sunete: fonograful, grafofonul şi gramofonul. Preocupări legate de transmiterea sunetului existau, la sfârşitul ecolului, şi de o parte şi de alta a Atlanticului, atât la nivel pragmatic, cât şi la nivel teoretic.
Scoţianul J. C. Maxwell, matematician şi fizician, emitea, pentru prima dată, în 1873, posibilitatea transmiterii la distanţă a semnalelor electromagnetice, fără utilizarea firelor de sârmă. Patru ani mai târziu, H. Hertz, în Germania, aplică teoria lui Maxwell într-o serie de experimente, reuşind să transmită şi să detecteze, efectiv, unde radio în eter. Cel care va începe să exploateze din punct de vedere comercial noua descoperire ştiinţifică va fi un inventator şi un om de afaceri italian, G. Marconi, care, dezvoltând rezultatele obţinute de Hertz, va reuşi, în 1896, să trimită un semnal la o distanţă de două mile fără să utilizeze fire electrice pentru aceasta. Reuşita lui Marconi semnalează, de fapt, actul de naştere al radioului, denumit în epocă wireless.
Izbucnirea războiului a însemnat intensificarea cercetărilor în domeniu, în scopuri militare. Scurtătura care a permis accesul publicului larg la radio a fost propusă de către americanii R. Fessenden şi Lee De Forest. Primul, cu sprijinul

companiei “General Electric”, va realiza, în ajunul Crăciunului 1906, cea dintâi transmisiune radio din lume, receptată de navele dotate cu sisteme de cominicaţii fără fir. Lee De Forest inventează apoi tubul cu vacuum, dispozitiv ce uşura procesul de recepţie a vocii. Iubitor de muzică clasică, acesta transmite, în 1908, un concert de la Turnul Eiffel, iar doi ani mai târziu lansează în eter vocea lui Caruso, de la Opera Metropolitană din New York.
Climatul concurenţial care se dezvolta nu putea fi decât profitabil pentru viitorul industriei.


Cutia muzicală radio
Tânărul inginer în istoria radioului, David Sarnoff, a reuşit să capteze atenţia publică în timpul scufundării Titanicului. Timp de trei zile, Sarnoff a rămas la telegraful său, aflat într-o staţie din New York City, descifrând mesajele de la scena dezastrului şi informând publicul.
După primul război mondial, Westinghouse, o importantă companie americană producătoare de instalaţii electrice, a încercat să intre în domeniul telegrafiei fără fir internaţionale.
În acest context, doctorul Frank Conrad, conducea experimente cu transmiţători noi şi puternici. Deşi construise un transmiţător în laboratoarele companiei, va mai realiza unul şi în garajul său, din dorinţa de perfecţionare. Prin intermediul acestuia va emite o serie de înregistrări muzicale, rezultate sportive, chiar şi concursuri de karaoke. Vecinii care recepţionau semnalele radio emise eau rugaţi să trimită o carte poştală în care să menţioneze acest lucru. Frank Conrad poate fi socotit unul dintre precursorii măsurării audienţei.
Westinghouse a întrezărit avantajele activităţii de pionierat ale angajatului său şi a decis construirea staţiei- KDKA- care să emită programe într-un mod oarecum regulat şi care să atragă o audienţă mai mare. După un început lent, vânzarile de receptoare ating cifra de 500.000 în 1924, iar în anul următor depăşesc 2 milioane de aparate.





Perfecţionarea aparatelor de recepţie
Gimbel Departament Store realizează, în 1925, ultimul model de radio cu vacuum, capabil să asigure o recepţie mult mai fidelă.
Înainte ca radioul să devină un adevărat sistem media, se impunea lansarea pe piaţă a unor aparate ieftine şi uşor de manevrat. O parte dintre aceste inconveniente se vor rezolva în 1926, când noile receptoare, deşi scumpe- 250 $, s-au epuizat imediat.
Perfecţionarea tehnică a radioului a fost reprezentată de sistemul de transmisie inventat de E. Amstrong, cercetător la Columbia University. Într-un experiment în New Jersey din 1939, el foloseşte modulaţia de frecvenţă (FM). Sistemul FM de transmitere a sunetelor cu ajutorul undelor diferă de mai vechea modulaţie de amplitudine (AM). Mai târziu, continuându-şi cercetările, Amstrong va inventa şi sistemul FM stereo, cu două piste sonore, câte una pentru fiecare ureche, sistem care creează impresia ascultării life.


Problemele interferenţei şi ale finanţării
Pe măsură ce numărul staţiilor de emisie creştea rapid, au apărut probleme când două staţii funcţionau destul de aproape una de cealaltă, astfel încât programul uneia se suparapunea peste sunetul celeilalte. În ciuda eforturilor de a evita interferenţa, dificultăţile continuau să ia amploare.
S-au făcut exeperimente reuşite cu reţele de transmisie şi s-a constatat că mai multe staţii legate prin fire puteau transmite simultan acelaşi program. Febra construirii de noi transmiţătoare continua, iar în 1923 se găseau staţii de emisie în majoritatea oraşelor mari din toată ţara.
În 1927 s-a votat Legea Radioului, în care s-a afirmat un principiu important- undele radio aparţin poporului şi ele pot fi folosite de către indivizi particulari doar cu permisiunea oficială a guvernului, pe bază de licenţă pe termen scurt. Toate licenţele staţiilor de emisie existente au fost revocate automat şi industria a trebuit s-o ia de la capăt, făcând cerere oficială pentru licenţa de funcţionare şi furnizând date şi explicaţii adecvate pentru a demonstra de ce era în interesul public ca ele să procedeze astfel.
După o perioadă de şapte ani de cercetări şi adaptări, s-a formulat o nouă serie de reglementări şi a fost înfiinţată o Comisie federală de comunicaţii pentru a pune în aplicare aceste prevederi. Legea Federală a Comunicaţiilor din 1934 a devenit, de atunci, cu amendamentele adecvate formulate în timp, principalul instrument de reglementare pentru industria radiodifuziunii din SUA.


Radioul comercial
Încă din 1922, staţia WEAF vânduse spaţiu de emisie pentru o reclamă de zece minute unei companii de afaceri imobiliare din Long Island. Apoi, companiile mari au început să sponsorizeze programe.
Ministerul Comerţului nu era de acord cu publicitatea directă la radio, dar vederile acestuia nu erau în concordanţă cu sistemul de valori, structura politică şi instituţia economică a societăţii în cadrul căreia se dezvolta noul mijloc de comunicare. Cedarea spaţiului pentru reclamă a fost combătută pentru un timp, dar, în cele din urmă, a devenit o realitate.
La început, publicitatea era relativ indirectă. Curând, a devenit din ce în ce mai directă şi mai concretă. Cu veniturile din reclame a fost posibilă angajarea unor oameni talentaţi- comici, cântăreţi si formaţii şi-au atras repede fani entuziaşti. Programele săptămânale ce conţineau piese de teatru au devenit foarte populare. Au fost create programe pentru copii. Transmisiunile sportive au atras un public numeros. Un conţinut de o mare varietate era destinat să capteze interesul diverselor categorii sociale.


Radioul non- comercial
Prin medierea Comisiei Federale a Radioului, Congresul va rezerva anumite licenţe pentru a le oferi unor staţii non- comerciale. Licenţele se vor acorda colegiilor sau altor instituţii care puteau dovedi că îşi finanţează activitatea prin alte mijloace decât publicitate.
Fiecare mare oraş şi centru universitar deţinea o staţie publică de radio, care difuza programe de specialitate şi care, prin nivelul scăzut de audienţă nu putea atrage agenţi comerciali. O mare parte dintre aceste posturi de radio sunt afiliate la Public Broadcasting Corporation, o agenţie cvasi- guvernamentală, ce gestionează fondurile alocate sistemului public de radio.



Apariţia reţelelor de radio
NBC- Prima reţea s-a înfiinţat în anul 1926, prin uniunea Corporaţiei Staţiei Americane de Radio din Newak, WJZ şi a unei staţii din Schenectady. Prin intermediul liniei telegrafice, cele trei s-au interconectat, astfel încât difuzau simultan aceleaşi programe.

RCA, convinsă de potenţialul reţelelor, formează, în 1926, Compania Naţională de Radiofonie, ca un serviciu destinat posturilor locale, dar care, în cele din urmă, va conecta staţii de pe ambele coaste ale SUA. Între timp, AT&T a realizat o reţea alcătuită din 27 de posturi, la care renunţă, însă, în 1926, prin vânzarea către NBC.

ABC- NBC a fost obligată să vândă reţeaua cumpărată de la AT&T, cuprinzând 168 de posturi radio lui E. Nobel. Acesta va numi reţeaua American Broadcasting.

CBS- Nou înfiinţata ABC avea de înfruntat nu numai concurenţa celor de la NBC, dar si pe aceea de la Columbia Broadcasting System, proprietară a 16 posturi radio, preluată de W. Paley.

MUTUAL- În 1934, staţiile conduse de WGN din Chicago şi WOR din New York au creat un nou model de reţea, Mutual Broadcasting System, care oferea programe oricăror staţii, indiferent de reţelele la care erau integrate. Mai mult, staţiile afiliate a reţeaua Mutual nu erau obligate să difuzeze programe pe care nu le doreau, doar în temeiul faptului că erau realizate de reţeaua de care aparţineau.


Epoca de aur a radioului
Între 1930- 1940 radioul a cunoscut o perioadă de înflorire. Deşi aceste decenii au fost foarte grele pentru societatea americană- marea criză economică şi al doilea război mondial- ele au avut un efect negativ foarte redus asupra radioului.
Pe la sfârşitul anilor 1930, exista cam un aparat de radio pentru fiecare familie în SUA. Veniturile obţinute din publicitate, în loc să scadă, au crescut într-un ritm din ce în ce mai mare. Numărul de aparate de radio deţinute de americani s-a dublat aproximativ la fiecare cinci ani.

Radioul satisfăcea necesităţile a milioane de oameni greu încercaţi în acea perioadă. Pe la sfârşitul crizei şi începutul celui de-al doilea război mondial transmisiile radiofonice erau receptate de toţi oamenii. De asemenea, radioul devenise din ce în ce mai sofisticat sub toate aspectele. Din punct de vedere tehnic, era excelent. Era posibil ca transmisiunile directe să fie preluate şi retransmise de către ascultători, în casele lor, aproape din orice punct de pe glob. Difuzarea ştirilor devenise o artă complexă şi mulţi jurnalişti importanţi se afirmaseră în cadrul acestui nou mijloc de comunicare. Presa şi radioul învăţaseră să coopereze după o lungă perioadă de conflict, iar radioul avea acces deplin la serviciile mondiale de ştiri.
În timpul celui de-al doilea război mondial industria radioului a pus la dispoziţia guvernului federal toate resursele sale. Erau transmise informaţii despre război, se făcea propagandă internă, se popularizau îndatoririle de război, se făceau campanii pentru reducerea utilizării materialelor importante de către civili şi se făceau multe alte servicii vitale.

Graficul răspândirii radioului se menţine, şi în zilele noatre, la un nivel ridicat.





Bibligrafie:

ü Melvin L. DeFleur & Sandra Ball- Rokeach- Teorii ale comunicării de masă, Editura Polirom, Iasi, 1999

ü Dorin Popa- Introducere în studiul şi istoria mass- media, Editura Universităţii “Alexandru Ioan Cuza”, Iasi, 2002




Anda

0 Comments:

Post a Comment

<< Home